Clipe pierdute

“A muri înseamnă a te muta într-o stea”(Octavian Paler)
O rază de soare mângâia uşor fereastra cu lumina ei aurie şi pătrundea prin sticla nestearsă de ceva timp.. Era dimineaţă, şi ea încă nu se trezise, era pierdută în lumea viselor unde totul este posibil.. visa ..Oare la ce ?Doar întunericul nopţii îi ştia secretul. Sună ceasul, trebuia să plece.. Monotonia fiecărei zile se resimţea pe faţa ei.Îşi dorea o pauză, să lase în urmă cladirile înalte din beton care o speriau în fiecare seară atunci când se întorcea acasă .Totul era un decor plictisitor, aştepta o schimbare, dar îşi pierduse şi ultima speranţă că se va întampla asta..Cum îţi poţi pierde chiar şi ultimul dram de speranţă?E uşor.. rutina şi indiferenţa ucid tot. Într-o seară se întorcea acasă mergând pe aceeaşi alee întunecoasă.. Ajunse la trecerea de pietoni, neatentă şi indiferentă, nu observă lumina orbitoare ce se apropia cu rapiditate spre ea..Pentru câteva secunde observă albul orbitor şi se pierdu cu totul în el ..Zăcea întinsă pe strada rece, o pata roşie începu să ia amploare şi să coloreze cimentul.Ea nu simţise nimic ,era speriată şi pierdută în lumea ei. Nu avea prieteni, nu era nimeni care să fie lângă ea şi să îi spună că va fi bine ,atunci când nu era, parinţii erau departe şi nu îi interesa ce se intamplă cu ea.Nu a fost niciodată fericită cu adevarat, nu ştia ce înseamna să aibă pe cineva alături, toţi erau prea ocupaţi de viata lor. Era întinsă pe un pat rece din spital, soarele îşi trimise prin fereastră o rază să îi mângâie faţa tristă.Ea privea totul de sus, din lumea ei perfectă.Nu vroia să se mai întoarcă, vroia să rămână acolo, nu avea cine să o aştepte şi să îi fie alături . Inima îi bătea într-un ritm lent, avea ritmul unui cântec trist ajuns la final. Doctorul care avea grijă de ea a stat zi şi noapte lângă patul ei, o privea ăi în ochii lui se jucau mii de lacrimi. Era frumoasă, tânără, dar totuşi prea tristă.Vroia să se întample o minune şi să se trezească din somnul adânc ce o ducea cât mai departe de această lume. Timpul trecu repede, erau deja 3 zile de când stătea nemişcata pe acel pat.Tânărul doctor nu plecase de lânga ea, statea şi o aştepta ,dar ea era prea speriată să plece din lumea ei perfectă.Într-o zi, doctorul îi cumpărase ceva, un cadou care ar face fericită orice fată..un trandafir de culoarea sângelui,simbolul vieţii şi al dragostei .Îl aşezase lângă patul ei, era singura persoană căreia îi păsa cu adevărat de ea.Încă trei zile trecură şi ea tot acolo era.. trandafirul nu se uscase, avea aceeaşi culoare vie, ea încă era indecisă. În următoarea zi, trandafirul se ofilise, ritmul lent şi trist al inimii ajunse la final.. trupul ei a cedat, iar ea a rămas în lumea ei perfectă la care visase mult timp şi la care nu credea ca va putea ajunge..Exact în acea zi parinţii ei veniseră la ea...Tânărului doctor i se vedeau durerea şi tristeţea în ochi. Le spuse ; au insistat să o vada .Mâna ei rece alunecă de pe pat ... Alături, un tradafir lăsă încet să cadă lacrimi roşii...